Ţuica noastră cea de toate zilele
02 Decembrie 2011 10:32
La final de toamnă, digerând în linişte recolta mai bună ori mai proastă, după voia lui Dumnezeu şi priceperea fiecăruia, simt nevoia să vorbesc niţel despre distilatele tradiţionale, despre „digestivele“ când hulite, când lăudate în întreaga Europă, dar pe care fiecare neam şi le apără şi promovează ca pe ceva ţinând de fiinţa naţională. Francezii au Cognac-ul şi Armagnac-ul, că sunt şi vinuri care nu-s de băut in situ, dar mai au absint, pernault şi câte alte alcooluri care au făcut istorie. Italienii iubesc grapa mai ceva ca pe amintirea lui Garibaldi, iar andaluzii iau brusc poza de toreador dacă rosteşti Brandy de Jerez în prezenţa lor.
După „lupte seculare“ care au durat vreo doi ani şi jumătate, UE ne-a recunoscut şi nouă ca distilate tradiţionale ţuica, pălinca, rachiurile din fructe, tescovina şi vinarsul. E în aceste brandname-uri un potenţial excepţional, o comoară care merită exploatată şi cu care nu prea ştim ce să facem. Taxele şi accizele sunt împovărătoare pentru producător, legislaţia inutil restrictivă şi ades confuză. Se scapă de regulă esenţialul: ca şi vinul ori cârnaţii de Pleşcoi, aceste produse au legătură nu doar cu brand-ul de ţară, ci şi cu calitatea vieţii noastre.
Să le povestim puţin pe rând, ca să ştim despre ce vorbim. Ţuica este distilat de prune aşa că sintagma ţuică de prună e pleonasm sadea. E o licoare cu tărie alcoolică destul de mică (25- 35%) şi se obţine printr-o unică distilare a borhotului. După specificul zonei şi răbdarea producătorului, ea poate fi sau nu învechită în butoaie de dud, stejar sau alte esenţe lemnoase, tot după tradiţie şi priceperea producătorului. Sigur că o ţuică bătrână, „roasă“ prin schimburile de tanini cu lemnul, are altă calitate şi onctuozitate decât una tânără, proaspăt adusă de la cazan. Firesc ar fi să aibă şi alt preţ, dar nu întotdeauna ai şi piaţă pentru un produs de calitate…
Glosând pe această temă, Păstorel acuză românii de lipsă de răbdare, uitând că uneori, chiar dacă au din plin răbdare, n-au bani. Pălinca este măcar dublu distilat (se poate „întoarce“ şi de 5-6 ori!) din fructe, inclusiv prune. Are tărie între 45 şi 60%, iar producătorii care se respectă o învechesc minim 3-4 ani la butoi. Trebuie ştiut aici că în fiecare an de învechire se pierde 28% din volum şi câteva grade din tăria iniţială a distilatului, în funcţie de umiditatea din cramă. Este aşa numita parte a îngerilor care, la început, ustură rău la buzunar, dar care creşte însutit calitatea produsului.
În tradiţia ardelenească, pălinca se bea de la 50% în sus şi este învechită minimum 5 ani. Gândiţi-vă cam care era tăria iniţială a distilatului şi realizaţi că oricât ar costa o pălincă bine făcută, face toţi banii. N-aş vrea să trec de pălincă fără să semnalez o întâmplare mirabilă cu un produs care nu se prea încadrează în nicio categorie legiferată. Am descoperit, pe lângă Baia Mare, un respectabil producător de pălincă de porumb.
Sună destul de contrariant şi am vrut să gust. Am descoperit o licoare superbă, cam în stilul single malt-urilor irlandeze, învechită între zece şi cincisprezece ani la butoi de stejar. O minunăţie care aluneca pe gât ca apa, de te trezeai râzând ca prostu’n târg şi nu ştiai de ce. Culmea e că a doua zi nici mahmureală n-am simţit, nici sete nu mi-a fost. E de văzut cum ar putea fi integrat un asemenea produs „tradiţional“, că de meritat merită.
Rachiurile din fructe, plecând de la poame diferite şi având tării variate ţin de o tradiţie balcanică similară cu cea a bulgarilor ori a sârbilor, dar parcă noi am exploatat-o mai prost. Din Bucovina în Muscel şi din Banat la Tulcea, pomii fructiferi cresc aproape spontan şi mai toată lumea are abilitatea distilării roadei. Ar merita să ne apropiem mai temeinic de aceste licori, tradiţionale, naturale, de acum bine legiferate şi să ne gândim de două ori când suntem tentaţi să le înlocuim cu distilatele de pe raft cel mai ades cu o origine a alcoolului profund necontrolată.
Am lăsat cu bună ştiinţă la urmă vinarsul, distilatului de vin căruia nu-i mai putem spune cognac că e denumire de origine şi ne penalizează UE. De la vinul care se distilează – vin cu aciditate mare, tărie mică şi o anume concentraţie de drojdii – până la instalaţia de distilare, tehnici, butoaie şi metode de învechire, totul este studiat de sute de ani şi s-a ajuns la o adevărată artă în care, cu adevărat, francezii sunt maeştri desăvârşiţi. Din păcate, costurile şi timpul extrem de îndelungat de recuperare a investiţiei au împiedicat apariţia unor mici producători pe piaţa românească. Încercaţi însă vinarsurile de 18 şi 28 de ani pe care le găsiţi pe piaţă (întrebaţi departamentul de marketing de ce nu spun cum le cheamă!) şi o să credeţi vorba cronicarului: nasc şi la Moldova oameni!
TEXT COSMIN FLORESCU ZIDUREAN
Material apărut în GoodFood noiembrie 2008
După „lupte seculare“ care au durat vreo doi ani şi jumătate, UE ne-a recunoscut şi nouă ca distilate tradiţionale ţuica, pălinca, rachiurile din fructe, tescovina şi vinarsul. E în aceste brandname-uri un potenţial excepţional, o comoară care merită exploatată şi cu care nu prea ştim ce să facem. Taxele şi accizele sunt împovărătoare pentru producător, legislaţia inutil restrictivă şi ades confuză. Se scapă de regulă esenţialul: ca şi vinul ori cârnaţii de Pleşcoi, aceste produse au legătură nu doar cu brand-ul de ţară, ci şi cu calitatea vieţii noastre.
Să le povestim puţin pe rând, ca să ştim despre ce vorbim. Ţuica este distilat de prune aşa că sintagma ţuică de prună e pleonasm sadea. E o licoare cu tărie alcoolică destul de mică (25- 35%) şi se obţine printr-o unică distilare a borhotului. După specificul zonei şi răbdarea producătorului, ea poate fi sau nu învechită în butoaie de dud, stejar sau alte esenţe lemnoase, tot după tradiţie şi priceperea producătorului. Sigur că o ţuică bătrână, „roasă“ prin schimburile de tanini cu lemnul, are altă calitate şi onctuozitate decât una tânără, proaspăt adusă de la cazan. Firesc ar fi să aibă şi alt preţ, dar nu întotdeauna ai şi piaţă pentru un produs de calitate…
Glosând pe această temă, Păstorel acuză românii de lipsă de răbdare, uitând că uneori, chiar dacă au din plin răbdare, n-au bani. Pălinca este măcar dublu distilat (se poate „întoarce“ şi de 5-6 ori!) din fructe, inclusiv prune. Are tărie între 45 şi 60%, iar producătorii care se respectă o învechesc minim 3-4 ani la butoi. Trebuie ştiut aici că în fiecare an de învechire se pierde 28% din volum şi câteva grade din tăria iniţială a distilatului, în funcţie de umiditatea din cramă. Este aşa numita parte a îngerilor care, la început, ustură rău la buzunar, dar care creşte însutit calitatea produsului.
În tradiţia ardelenească, pălinca se bea de la 50% în sus şi este învechită minimum 5 ani. Gândiţi-vă cam care era tăria iniţială a distilatului şi realizaţi că oricât ar costa o pălincă bine făcută, face toţi banii. N-aş vrea să trec de pălincă fără să semnalez o întâmplare mirabilă cu un produs care nu se prea încadrează în nicio categorie legiferată. Am descoperit, pe lângă Baia Mare, un respectabil producător de pălincă de porumb.
Sună destul de contrariant şi am vrut să gust. Am descoperit o licoare superbă, cam în stilul single malt-urilor irlandeze, învechită între zece şi cincisprezece ani la butoi de stejar. O minunăţie care aluneca pe gât ca apa, de te trezeai râzând ca prostu’n târg şi nu ştiai de ce. Culmea e că a doua zi nici mahmureală n-am simţit, nici sete nu mi-a fost. E de văzut cum ar putea fi integrat un asemenea produs „tradiţional“, că de meritat merită.
Rachiurile din fructe, plecând de la poame diferite şi având tării variate ţin de o tradiţie balcanică similară cu cea a bulgarilor ori a sârbilor, dar parcă noi am exploatat-o mai prost. Din Bucovina în Muscel şi din Banat la Tulcea, pomii fructiferi cresc aproape spontan şi mai toată lumea are abilitatea distilării roadei. Ar merita să ne apropiem mai temeinic de aceste licori, tradiţionale, naturale, de acum bine legiferate şi să ne gândim de două ori când suntem tentaţi să le înlocuim cu distilatele de pe raft cel mai ades cu o origine a alcoolului profund necontrolată.
Am lăsat cu bună ştiinţă la urmă vinarsul, distilatului de vin căruia nu-i mai putem spune cognac că e denumire de origine şi ne penalizează UE. De la vinul care se distilează – vin cu aciditate mare, tărie mică şi o anume concentraţie de drojdii – până la instalaţia de distilare, tehnici, butoaie şi metode de învechire, totul este studiat de sute de ani şi s-a ajuns la o adevărată artă în care, cu adevărat, francezii sunt maeştri desăvârşiţi. Din păcate, costurile şi timpul extrem de îndelungat de recuperare a investiţiei au împiedicat apariţia unor mici producători pe piaţa românească. Încercaţi însă vinarsurile de 18 şi 28 de ani pe care le găsiţi pe piaţă (întrebaţi departamentul de marketing de ce nu spun cum le cheamă!) şi o să credeţi vorba cronicarului: nasc şi la Moldova oameni!
TEXT COSMIN FLORESCU ZIDUREAN
Material apărut în GoodFood noiembrie 2008
Pe aceeşi temă
-
GoodFood te invata despre vin: Pietroasele
Pietroasele înseamnă o parte din podgoria Dealu Mare, cea mai cunoscută podgorie [tot articolul] -
Cum organizezi o petrecere de degustare de vinuri
E o petrecere care-ţi oferă ţie şi prietenilor ocazia de a testa felul în care un anumit [tot articolul] -
Întălnire selectă cu vinurile SERVE
Cea de-a treia ediţie a “Serilor Goodwine la Terasa Rodon” a avut loc joi, 2 iunie, la [tot articolul] -
Mic ghid de degustare a unui vin
Te uiţi la sticlă să vezi dacă vinul este limpede sau dacă are depuneri. [tot articolul] -
Bule elegante de şampanie
Champagne a avut de luptat de-a lungul timpului. Şi nu doar regiunea din nord-estul Franţei, ci [tot articolul]
Adauga comentariu
Pentru a putea comenta trebuie sa fiti logat.Logare | Inregistrare