„Singurul lucru care m-ar face să spun «nu» este gravitaţia”

Buddy Valastro sau – aşa cum îl ştie toată lumea – „The Cake Boss” face nişte torturi atât de spectaculoase, încât ţine milioane de fani din întreaga lume nemişcaţi în faţa televizorului.

Încă îmi plac foarte mult torturile mele, dar asta fiindcă toate au un gust foarte bun. Cât despre preparat torturi… mă consider unul dintre acei oameni norocoşi care practică meseria la care au visat încă de când erau mici. La vârsta de 12 ani, lucram deja în cofetărie, alături de tatăl meu. Atunci am început să fac una, alta, şi mi-am dat imediat seama că îmi plăcea foarte mult să fac asta.

Eram bun în meseria asta şi în mod categoric era o chestie de viitor. Cel mai bun sfat primit de la tata a fost: «Munceşte din greu, dă tot ce ai
mai bun şi nu uita de unde ai plecat!» şi uite câte se întâmplă acum... Discut cu jurnalişti din toată lumea, programul meu e urmărit în toată 
lumea, dar eu tot mă simt ca un cofetar din New Jersey, nu ca o vedetă de televiziune.

Cred că secretul meu, cheia succesului meu a fost faptul că am ştiut să rămân modest. Ca să fiu sincer, uneori partea cu filmările sau cu scrisul cărţilor e cea care îmi place cel mai puţin din meseria mea. Uneori nu îmi doresc decât să intru în cofetărie şi să fac un tort, să fac un aluat, să prepar ceva... şi asta e de ajuns ca să mă facă să mă simt mai bine. Ăsta e modul meu de a evada. Imaginaţia mi se dezlănţuie şi,
după atâţia ani, încă mă simt aşa...

Mă încearcă mai multe sentimente când fac un tort. Când lucrezi la un tort, intri practic într-o altă stare de spirit. Eu spun că «intru într-o anumită zonă». Brusc, devii calm, nu te mai atinge nicio problemă. Pulsul ţi se încetineşte şi aproape că nu-l mai simţi. Faci totul perfect. Parcă intri în transă, te «scufunzi» în ceea ce faci, aşa cum un artist ar picta un tablou.

Nu mai auzi şi nu mai vezi nimic altceva. Dar când ai terminat şi faci un pas înapoi, te uiţi la ceea ce ai creat şi oamenii scot exclamaţii de uimire... Atunci te încearcă un sentiment de satisfacţie pe care nu îl pot explica. Asta îmi place cel mai mult!

Şi încă ceva... Oamenii mă întreabă dacă mă supăr când torturile mele sunt tăiate. Îmi place la nebunie când torturile sunt tăiate, oamenii le gustă şi spun apoi chestii de genul: «Nu era doar frumos, uite că e şi delicios!». Ce poate fi mai grozav decât să hrăneşti pe cineva?! Munceşti din greu, pregăteşti o mâncare, cineva gustă şi spune: «Mmm, e delicios!». Mă consider norocos pentru că pot să încerc toate aceste sentimente când pregătesc un tort.

Tortul pentru care a trebuit să mă documentez cel mai mult a fost cel care arăta ca linia orizontului în New York City. Am vrut să fie absolut perfect – şi a fost nevoie să facem o groază de măsurători şi să respectăm mai multe cerinţe.

E ciudat... Consider că o mare parte din succesul meu se datorează revistelor. Îmi amintesc că eram mic, aveam probabil vreo 16 ani... Mă uitam cu tata la nişte reviste pentru mirese şi vedeam torturi de nuntă. Şi el mi-a zis: «Te gândeşti cum ar fi dacă şi torturile noastre ar apărea într-o bună zi în revistele astea?». Aveam doar 16 ani, dar nu ştiu ce mi-a venit şi i-am zis: «Să ştii, tată, şi torturile noastre vor fi în revistele astea într-o bună zi! Iar eu o să fac un nume vestit din cofetăria asta! Oameni de pretitundeni vor şti cine suntem noi şi ce facem». Iar acum mi se pare că nu e adevărat.

Am ajuns celebru pentru că fac torturi bune şi frumoase, mi-am format o clientelă în New Jersey. Cât despre revistele pentru mirese… O fată trecea tot timpul pe lângă vitrina mea şi, într-o bună zi, a intrat şi mi-a zis: «Faci nişte torturi nemaipomenite. N-ai vrea să apari într-o revistă?» Iar eu i-am răspuns: «Ba da, bineînţeles!». Era un vis care devenea realitate.

I-am spus tatălui meu că aveam să apar într-o revistă – şi chiar asta se întâmpla. Aşa că am făcut primul meu tort pentru o revistă şi, când
m-am dus în redacţie, m-am împrietenit cu editorul, i-am dus tot felul de bunătăţi şi l-am fermecat cu personalitatea mea. După acea zi,
timp de trei ani, am apărut în fiecare număr din revista aceea.

Pe urmă m-au sunat şi alte reviste – iar în ultimii 10 ani cred că am apărut în vreo 250 de publicaţii diferite. Torturile tatălui meu nu erau ca
cele pe care le fac eu acum. De fapt, el nici nu avea la dispoziţie ceea ce am eu. De pildă, nu lucra niciodată cu ciocolată pentru modelat sau cereale crocante. Avea la dispoziţie doar aluat de prăjituri, cremă de unt, poate şi un pic de fondant, dar nu prea mult.

Însă eu păstrez toate tehnicile şi metodele moştenite de la tata. Ca un sucitor de aluat, de pildă. Există o anumită măiestrie în folosirea unui
sucitor de aluat: când poţi să întinzi o foaie de plăcintă sau când tai fâşiile pe care le aşezi deasupra, poţi să foloseşti aceleaşi tehnici şi pentru a întinde fondantul. Iar eu tocmai la asta mă pricep: să manevrez aluatul.

De fapt, fondantul este un aluat din zahăr, e altfel decât aluatul făcut cu unt, dar tot un fel de aluat se cheamă că este. Trebuie să ştii să frămânţi aluatul obişnuit ca să ştii cum să frămânţi fondantul. Aşa încât trebuie să ştii să aplici aceste tehnici, ca să ştii ce să faci.

Când spun că sunt un cofetar «de modă veche», mă refer la tehnici şi la ingrediente. Nu folosim chimicale sau cine ştie ce tipuri de gumă în aluatul nostru. Acesta e făcut doar din făină, apă, zahăr şi unt – ingrediente de bază. Nu avem agenţi de conservare sau alte porcării în aluaturile noastre.

În plus, un aluat al nostru nu va fi niciodată o chestie care a fost coaptă acum patru luni, congelată şi abia apoi mâncată, după atâta timp. Când faci prăjituri la nivel industrial, începi să pui prostii în ele. Dacă iei o prăjitură la cutie şi citeşti ce scrie pe ambalaj, poate că nici n-o să pricepi ce înseamnă 90% din ingrediente. «Ce mama dracului înseamnă glucolit sau cloralit?». Habar n-ai ce înseamnă. Şi nu vrei să mănânci aşa ceva! 

Noi, italienii, suntem firi încărcate de emoţie, vorbim «cu mâinile», ţipăm... Dar, în final, nimic nu ne e mai apropiat pe lume decât familia. Uneori zbieri şi îţi vine poate să îi strângi de gât, dar când trebuie să te apuci de treabă sau când ai nevoie cu adevărat de cineva, nimeni nu îţi e mai aproape decât familia ta. Nimeni! Eu am o familie foarte unită, pe care o iubesc foarte mult. Nu ducem o viaţă perfectă, dar aş spune că avem mult mai multe momente bune decât momente rele.

Îmi e greu să merg prin lume, fiindcă sunt recunoscut. Partea nostimă e că oamenii m-au recunoscut şi în Italia. Mai puţini decât în America, dar tot m-au recunoscut şi acolo – ceea ce mi-a dat un sentiment grozav. Oriunde mă duc, oamenii spun: «O, uite-l pe Regele Torturilor!». De cele mai multe ori sunt politicoşi, nu se bagă în sufletul meu. Când sunt la cofetărie, toţi sunt fanii mei. Mă bucur să îi văd, să fac poze cu ei şi să discut cu ei.

E o chestie care a ajuns să facă parte din meseria mea. Fără aceşti oameni şi fără aceste eforturi, nu aş fi nimic. Aşa încât îi mulţumesc lui Dumnezeu că există.”

Imaginaţie dulce
Inspiraţia îmi vine din lucruri diverse. E posibil să merg cu maşina spre serviciu şi să mă uit la o clădire... Văd arhitectura şi îmi spun: «Din asta ar ieşi un tort ca lumea». Sau văd o floare care înfloreşte şi îmi spun: «Ia uite cum se combină culorile astea ! Ar merge tare bine şi pe un tort». Orice... Sunt ca un burete, absorb totul. Dacă vii să te consulţi cu mine şi stăm puţin de vorbă, pot să absorb diverse idei ale
tale şi să creez un tort.

Mă gândesc care sunt cele mai importante lucruri pentru tine – şi ce arată bine – şi încep efectiv să vizualizez tortul în mintea mea. Cred că e un dar al meu, fiindcă întotdeauna reuşesc să vizualizez torturile în mintea mea, să le asamblez deci în imaginaţia mea, în doar două sau trei minute. Şi nu spun niciodată ‘nu, nu pot să fac asta’. Singurul lucru care m-ar face să zic nu este gravitaţia. În afară de legea gravitaţiei, nu-mi pasă cât de mare trebuie să fie tortul. Dacă omul plăteşte, noi ne facem treaba.

Două reguli ale prăjiturilor
l După ce scoţi tortul din cuptor, trebuie să-l laşi să se răcească înainte de a aşeza pe el glazura.
l Nu uita că, dacă tortul nu arată prea bine – fiindcă nu te-ai priceput să-l decorezi –, va avea totuşi un gust foarte bun!