GoodFood te invata despre vin: Pietroasele
03 Decembrie 2011 09:50
Pietroasele înseamnă o parte din podgoria Dealu Mare, cea mai cunoscută podgorie muntenească, am spus-o şi altă dată, a cărei istorie
începe, se pare, în secolul al II-lea, pe vremea primelor generaţii de romani stabiliţi în Dacia.
Când spui Pietroasele, spui o localitate din judeţul Buzău, una dintre acele localităţi cu aspect de sat şi cu impozite de oraş. Spui un important centru vitivinicol din Dealu Mare şi un brand pe care consumatorul de vin l-a memorat repede, şi asta în ciuda unor produse, să zicem indulgent, nu foarte oneste ce încă mai circulă pe piaţa românească, trăgând în jos un nume cândva celebru.
Vinul şi Tezaurul au scos Pietroasele din anonimat. Se spune că în 1937, doi ţărani au descoperit aici o comoară. Cei doi veniseră să caute piatră de construcţie pe dealul Istriţa când au dat peste 22 de piese din aur, parte din ele încrustate cu pietre preţioase, pe care le-au vândut
apoi unui antreprenor local. Şi cum vorba zboară repede, Statul a intrat pe fir iar, mai apoi, în posesia comorii, recuperând-o prin banul Mihalache Ghica, fratele domnitorului Alexandru D. Ghica şi vornic, la vremea respectivă, în Departamentul Trebilor Interne.
Între piesele recuperate, mai puţine la număr odată ce trecuseră prin mai multe mâini, specialiştii vremii au găsit un platou mic, cu decor în relief şi o statuetă în centru, o femeie care ţinea în mâini un pahar şi stătea pe un tron împodobit cu viţă de vie. Însă piesa care le-a atras atenţia a fost un colan inscripţionat cu caractere runice şi toţi au căzut de acord că comoara a fost îngropată acolo de un neam germanic care a trecut cândva prin zonă. Puteau fi vizigoţi şi, probabil, se retrăgeau în Imperiul Roman când a început invazia hunilor. Puteau fi ostrogoţi şi asta însemna că tezaurul data din prima jumătate a secolului al Vlea.
Cloşca cu puii de aur, Tezaurul de la Pietroasele, a „ieşit în lume” în 1867, la Marea Expoziţie Universală de la Paris. A devenit de atunci o tentaţie, iar legenda spune că, în 1875, a fost furată din Muzeul de Antichităţi din Bucureşti. Se spune, de asemenea, că în 1884, în timpul unui incendiu, a fost aruncată pe geam pentru a fi salvată şi că „înfăţişarea” actuală i-ar fi dat-o un orfevrier german care a restaurat-o la Berlin. În timpul Primului Război Mondial, România şi-a mutat tezaurul naţional, în întregime, la Moscova, în ideea de a găsi un loc de adăpost. Moscova l-a confiscat după terminarea războiului şi instalarea comuniştilor la putere, în semn de „prietenie”.
Abia în ’56, ne-a returnat o mică parte doar, şi vorbim de tot tezaurul naţional, nu doar de Cloşca cu puii de aur, arătându-ne cât ne costase şi ne costa încă încrederea şi „frăţia” cu poporul rus. Cât despre vin, Pietroasele înseamnă o parte din podgoria Dealu Mare, cea mai cunoscută podgorie muntenească, am spus-o şi altă dată, a cărei istorie începe, se pare, în secolul al II-lea , pe vremea primelor generaţii de romani stabiliţi în Dacia.
O lege nescrisă a marketingului, ştiinţa vânzării produselor şi serviciilor de orice tip, ne învaţă că nu se vinde produsul, în cazul nostru vinul, ci
povestea lui. Dar ca să vinzi povestea, e nevoie nu doar de oameni pricepuţi, ci şi de calitatea produsului pe care-l scoţi la vânzare. A fost o vreme când calitatea a fost înlocuită cu cantitatea. A urmat o perioadă în care întreprinderile de stat, falimentare, muribunde, erau ţinute în funcţiune cu încăpăţânare, în ciuda pierderilor evidente.
A se vedea ce se întâmplă astăzi cu majoritatea institutelor de cercetare vitivinicolă. Ce vedem însă la Pietroasele, de vreo doi-trei ani încoace, ca de altfel în multe alte locuri din ţară, ne permite să fim optimişti – un producător mic, pe numele său Vasilică Roşca, cu 12 hectare de vie, o cramă în miniatură şi vinuri extraordinare, remarcate şi recompensate deja cu medalii la concursuri naţionale importante. De altfel, nu o dată am amintit de Tămâioasa Românească, vinificată în sec, pe care am degustat-o acolo. Afacerea, pornită în 2003, a fost dublată de o pensiune cu şase camere cu câte două locuri, făcute din butoaie mari de vin, de mii de litri, luminate şi încălzite electric.
Via, vinul, butoiul. Originalitatea locului a atras repede clienţii dornici să „locuiască”, fie şi pentru o noapte, într-un butoi, şi nu doar să deguste Tămâioasa, Riesling-ul, Feteasca Albă ori Merlotul cu adevărat extraordinare, care se produc la crama de aici. Apariţia producătorului mic a fost primul semn de însănătoşire a pieţei de vinuri de la noi. Când vorbim de producători mici, vorbim de suprafeţe de la 1 hectar, câteodată mai puţin, până la câteva zeci de hectare, de o producţie de câteva mii ori zeci de mii de litri şi deci de un număr de sticle care nu se compară cu cel al unui producător de volume. De multe ori, producătorul mic nu ajunge să-şi vândă produsele în marile lanţuri de magazine. Ajunge cel mult în magazine specializate, în câteva restaurante, pe piaţa locală ori la târgurile deschise publicului larg. Are, în schimb, avantajul calităţii şi e normal dacă ne gândim doar că 10 hectare, de pildă, sunt mult mai uşor de lucrat şi de controlat decât 1.000 de hectare.
Micul producător este cel mai uşor de găsit la cramă, acolo unde, ne tot repetă cunoscătorii, vinul se exprimă cel mai bine. Nu degeaba, în mai toate ţările producătoare şi consumatoare de vin, turismul vitivinicol e la mare căutare. Şi n-ar fi rău să învăţăm şi noi ceva din asta.
Text Gabriela Maris
Material apărut în GoodFood noiembrie 2008
începe, se pare, în secolul al II-lea, pe vremea primelor generaţii de romani stabiliţi în Dacia.
Când spui Pietroasele, spui o localitate din judeţul Buzău, una dintre acele localităţi cu aspect de sat şi cu impozite de oraş. Spui un important centru vitivinicol din Dealu Mare şi un brand pe care consumatorul de vin l-a memorat repede, şi asta în ciuda unor produse, să zicem indulgent, nu foarte oneste ce încă mai circulă pe piaţa românească, trăgând în jos un nume cândva celebru.
Vinul şi Tezaurul au scos Pietroasele din anonimat. Se spune că în 1937, doi ţărani au descoperit aici o comoară. Cei doi veniseră să caute piatră de construcţie pe dealul Istriţa când au dat peste 22 de piese din aur, parte din ele încrustate cu pietre preţioase, pe care le-au vândut
apoi unui antreprenor local. Şi cum vorba zboară repede, Statul a intrat pe fir iar, mai apoi, în posesia comorii, recuperând-o prin banul Mihalache Ghica, fratele domnitorului Alexandru D. Ghica şi vornic, la vremea respectivă, în Departamentul Trebilor Interne.
Între piesele recuperate, mai puţine la număr odată ce trecuseră prin mai multe mâini, specialiştii vremii au găsit un platou mic, cu decor în relief şi o statuetă în centru, o femeie care ţinea în mâini un pahar şi stătea pe un tron împodobit cu viţă de vie. Însă piesa care le-a atras atenţia a fost un colan inscripţionat cu caractere runice şi toţi au căzut de acord că comoara a fost îngropată acolo de un neam germanic care a trecut cândva prin zonă. Puteau fi vizigoţi şi, probabil, se retrăgeau în Imperiul Roman când a început invazia hunilor. Puteau fi ostrogoţi şi asta însemna că tezaurul data din prima jumătate a secolului al Vlea.
Cloşca cu puii de aur, Tezaurul de la Pietroasele, a „ieşit în lume” în 1867, la Marea Expoziţie Universală de la Paris. A devenit de atunci o tentaţie, iar legenda spune că, în 1875, a fost furată din Muzeul de Antichităţi din Bucureşti. Se spune, de asemenea, că în 1884, în timpul unui incendiu, a fost aruncată pe geam pentru a fi salvată şi că „înfăţişarea” actuală i-ar fi dat-o un orfevrier german care a restaurat-o la Berlin. În timpul Primului Război Mondial, România şi-a mutat tezaurul naţional, în întregime, la Moscova, în ideea de a găsi un loc de adăpost. Moscova l-a confiscat după terminarea războiului şi instalarea comuniştilor la putere, în semn de „prietenie”.
Abia în ’56, ne-a returnat o mică parte doar, şi vorbim de tot tezaurul naţional, nu doar de Cloşca cu puii de aur, arătându-ne cât ne costase şi ne costa încă încrederea şi „frăţia” cu poporul rus. Cât despre vin, Pietroasele înseamnă o parte din podgoria Dealu Mare, cea mai cunoscută podgorie muntenească, am spus-o şi altă dată, a cărei istorie începe, se pare, în secolul al II-lea , pe vremea primelor generaţii de romani stabiliţi în Dacia.
O lege nescrisă a marketingului, ştiinţa vânzării produselor şi serviciilor de orice tip, ne învaţă că nu se vinde produsul, în cazul nostru vinul, ci
povestea lui. Dar ca să vinzi povestea, e nevoie nu doar de oameni pricepuţi, ci şi de calitatea produsului pe care-l scoţi la vânzare. A fost o vreme când calitatea a fost înlocuită cu cantitatea. A urmat o perioadă în care întreprinderile de stat, falimentare, muribunde, erau ţinute în funcţiune cu încăpăţânare, în ciuda pierderilor evidente.
A se vedea ce se întâmplă astăzi cu majoritatea institutelor de cercetare vitivinicolă. Ce vedem însă la Pietroasele, de vreo doi-trei ani încoace, ca de altfel în multe alte locuri din ţară, ne permite să fim optimişti – un producător mic, pe numele său Vasilică Roşca, cu 12 hectare de vie, o cramă în miniatură şi vinuri extraordinare, remarcate şi recompensate deja cu medalii la concursuri naţionale importante. De altfel, nu o dată am amintit de Tămâioasa Românească, vinificată în sec, pe care am degustat-o acolo. Afacerea, pornită în 2003, a fost dublată de o pensiune cu şase camere cu câte două locuri, făcute din butoaie mari de vin, de mii de litri, luminate şi încălzite electric.
Via, vinul, butoiul. Originalitatea locului a atras repede clienţii dornici să „locuiască”, fie şi pentru o noapte, într-un butoi, şi nu doar să deguste Tămâioasa, Riesling-ul, Feteasca Albă ori Merlotul cu adevărat extraordinare, care se produc la crama de aici. Apariţia producătorului mic a fost primul semn de însănătoşire a pieţei de vinuri de la noi. Când vorbim de producători mici, vorbim de suprafeţe de la 1 hectar, câteodată mai puţin, până la câteva zeci de hectare, de o producţie de câteva mii ori zeci de mii de litri şi deci de un număr de sticle care nu se compară cu cel al unui producător de volume. De multe ori, producătorul mic nu ajunge să-şi vândă produsele în marile lanţuri de magazine. Ajunge cel mult în magazine specializate, în câteva restaurante, pe piaţa locală ori la târgurile deschise publicului larg. Are, în schimb, avantajul calităţii şi e normal dacă ne gândim doar că 10 hectare, de pildă, sunt mult mai uşor de lucrat şi de controlat decât 1.000 de hectare.
Micul producător este cel mai uşor de găsit la cramă, acolo unde, ne tot repetă cunoscătorii, vinul se exprimă cel mai bine. Nu degeaba, în mai toate ţările producătoare şi consumatoare de vin, turismul vitivinicol e la mare căutare. Şi n-ar fi rău să învăţăm şi noi ceva din asta.
Text Gabriela Maris
Material apărut în GoodFood noiembrie 2008
Pe aceeşi temă
-
Ţuica noastră cea de toate zilele
La final de toamnă, digerând în linişte recolta mai bună ori mai proastă, după voia [tot articolul] -
Cum organizezi o petrecere de degustare de vinuri
E o petrecere care-ţi oferă ţie şi prietenilor ocazia de a testa felul în care un anumit [tot articolul] -
Întălnire selectă cu vinurile SERVE
Cea de-a treia ediţie a “Serilor Goodwine la Terasa Rodon” a avut loc joi, 2 iunie, la [tot articolul] -
Mic ghid de degustare a unui vin
Te uiţi la sticlă să vezi dacă vinul este limpede sau dacă are depuneri. [tot articolul] -
Bule elegante de şampanie
Champagne a avut de luptat de-a lungul timpului. Şi nu doar regiunea din nord-estul Franţei, ci [tot articolul]
Adauga comentariu
Pentru a putea comenta trebuie sa fiti logat.Logare | Inregistrare